Urmărește-ți podcasturile preferate, ascultă offline și în mașină cu CarPlay și Android Auto și continuă mereu de unde ai rămas. Încearcă gratuit.
Încă din fragedă copilărie, în urma interacțiunilor pe care le-am avut cu părinții noștri și a felului în care am fost crescuți, începem să ne formăm o viziune despre noi înșine, despre ceilalți și despre lume. Atunci, când nevoile noastre nu sunt satisfăcute, când suntem tratați cu indiferență, respinși, neglijați, abuzați sau ne simțim abandonați, suntem nevoiți să ne creăm mecanisme de apărare foarte complexe care sunt, de fapt, niște programe mentale care ne protejează de o realitate prea dură și care ne mențin blocați la acea vârstă, menținând partea adultă în stare inactivă. Ajungem să ne formăm o imagine negativă atât despre noi cât și despre lume; ne vom devaloriza, ne va lipsi încrederea în sine, vom fi temători, poate ne vom considera nedemni de a fi iubiți, poate vom evita apropierea de ceilalți din teama de a nu fi răniți sau ne vom agăța cu îndârjire de alții pentru că ne este teamă de abandon sau de singurătate.
Ajunși adulți, vom căuta familiaritatea în relațiile noastre și vom reitera tiparele de comportament pe care le-am învățat încă din copilărie. De multe ori vom reacționa după aceste pattern-uri automate și inconștiente, reproducând acele comportamente pe care le manifestam în propria copilărie, împreună cu sentimentele şi trăirile corelate. De multe ori vom răspunde din poziția unui copil rănit, iar noi, ca adulți, nu ne dorim asta. Noi, ca adulți, ne dorim să fim stăpâni pe noi înșine, să nu mai permitem emoțiilor să ne copleșească, să fim capabili să luăm atitudine în fața celor care nu ne respectă, să ne putem controla atitudinea și reacțiile. Fiecare dintre noi are anumite răni emoționale din copilărie care se activează automat atunci când întâlnim persoane care ne frustrează așa cum au făcut-o părinții noștri atunci. Când experiența dureroasă iese la suprafață, îi învinovățim pe ceilalți că ne rănesc, când, de fapt, ei doar apasă cu sau fără intenție pe niște butoane care declanșează aceleași emoții și reacții. Cel care se simte rănit este copilul interior nevindecat.
Acest copil interior este cel care a acumulat aceste amintiri dureroase, acele trăiri și temeri pe care le aveam în copilărie. Noi am crescut, lucrurile s-au schimbat, însă, dacă nu am reușit să înțelegem, să integrăm și să trecem peste rănile copilăriei, ele se vor activa de fiecare dată atunci când ne vom confrunta cu diferite situații sau diferiți stimuli care vor fi similari celor de atunci. De exemplu, dificultatea pe care o resimți atunci când ești confruntat cu solitudinea, când nu ai oameni care să te înconjoare ori să-ți aline acest sentiment al singurătății sau neîncrederea că nu vei putea să te descurci singur, poate fi o teamă a copilului tău interior. Dacă atunci când erai mic te-ai simțit abandonat într-un fel sau altul, ca adult vei face tot posibilul să împiedici ca asta să se întâmple. Vei avea nevoie de compania acelei persoane dragi, poate vei simți o scurtă despărțire ca pe un abandon. Un adult nu se poate simți abandonat, ci numai un copil. Vorbim așadar despre o rană a copilului interior. Ca să poți depăși această problemă, este necesar să conștientizezi, în primul rând, că cel care se simte și reacționează așa este copilul tău interior și că Adultul din tine este cel care îi poate oferi confort și siguranță acelui copil interior. Adică să îți oferi tu ție ceea ce alții, poate, nu au fost capabili să îți ofere.
Dacă te-ai simțit în nesiguranță în copilărie, dacă ai fost abuzat, dacă nu ai simțit afecțiune din partea părinților tăi, ai fost pedepsit pentru că îți manifestai anumite emoții, umilit sau te-ai simțit responsabil pentru fericirea părinților tăi, este posibil să simți că în interiorul tău încă mai există acele frici și trăiri, însă ele aparțin copilului interior.
Există anumite reacții sau comportamente care aparțin mai degrabă copilului interior decât părții tale de adult. De exemplu, nevoia de a face altora pe plac și teama de respingere sau abandon dacă nu faci ce își doresc ei, teama de a încerca lucruri noi, de a face schimbări (care provine din nesiguranța copilului), sentimentul de inadecvare, de rușine, de vină, ca și cum ar fi ceva în neregulă cu tine, teama de a spune „nu”, blamarea și autocritica frecventă, teama de oameni, evitarea conflictelor cu orice preț, frica de abandon și strădania de a ține în viața ta o relație indiferent de calitatea acesteia, o stimă de sine scăzută, lipsa echilibrului emoțional, incapacitatea de a stabili limite și granițe cu ceilalți, teama de autoritate, pasivitatea sau agresivitatea excesivă, comportamente antisociale, revoltă, probleme de identitate, competitivitate sau perfecționism exacerbat și așa mai departe.
Pentru a înțelege mai bine felul în care reacționăm și de ce simțim ceea ce simțim, pentru a înțelege de unde vin anumite tipare de gândire, de comportament și de relaționare care ne autosabotează este necesar să ne întoarcem în copilărie, cu mintea adultului din prezent, și să analizăm aspectele mai putin frumoase ale vieții noastre pentru a le putea resemnifica. Să ne reconectăm la puterea noastră interioară și să dobândim curajul de a merge mai departe, eliberați de umbrele trecutului.
Începând să ne raportăm altfel la sine, vom rescrie acele credințe care ne limitează și care astăzi nu ne mai sunt de folos. Ne vom gândi ce am învățat despre viață de la părinții noștri, ce am învățat despre iubire sau ce am învățat despre noi înșine. Vom analiza dacă aceste credințe preluate ne ajută sau, dimpotrivă, ne împiedică să trăim viața pe care ne-o dorim. Vom învăța să ne eliberăm de aștepări și de vinovății. Vom rescrie relația cu părinții noștri, aducând alinare copilului interior și oferindu-i mai multă putere adultului.
Vindecarea copilului interior se referă, de fapt, la recunoașterea și acceptarea acelei părți din tine care încă mai este speriată, care încă mai reacționează ca atunci când erai copil, care te poate autosabota, care se teme să acționeze diferit, să-și apere dorințele și valori