Urmărește-ți podcasturile preferate, ascultă offline și în mașină cu CarPlay și Android Auto și continuă mereu de unde ai rămas. Încearcă gratuit.
Felul în care îți alegi partenerul este influențat, în mare măsură, de experiențele tale din copilărie, chiar dacă tu crezi că alegerea ta este una rațională. Atracția intensă pe care o simți față de anumiți oameni poate reprezenta o recunoaștere inconștientă: persoana din fața ta seamănă, la nivel emoțional, cu unul dintre părinții tăi. Iar dacă nu îți cunoști propriile răni emoționale din copilărie, vei fi atras tocmai de oamenii cu care să repeți aceleași tipare disfuncționale, în loc de cei care ți-ar putea oferi liniștea de care ai nevoie.
Există o întrebare pe care aproape nimeni nu și-o adresează la începutul unei relații: de ce tocmai acest om? Când partenera sau partenerul ne întreabă de ce îl iubim, îi putem răspunde, de cele mai multe ori, destul de ușor, pentru că în mintea noastră ne spunem deja povești frumoase despre cum s-au întâmplat lucrurile, despre cât de potriviți suntem, despre cât de special ne-am simțit unul lângă celălalt.
Mai greu este să răspundem la altceva: dintre toți oamenii pe care i-ai întâlnit până acum, de ce tocmai acesta a declanșat în tine emoții atât de intense? De ce tocmai el sau ea te-a făcut să simți că „l-ai găsit, în sfârșit”? Și dacă analizezi puțin relațiile tale anterioare, poate vei observa că, sub forme diferite, cu oameni aparent diferiți, tiparul se repetă.
De cele mai multe ori spunem „chimie”, „compatibilitate”, spunem că „am simțit, pur și simplu, ceva special” și ne mulțumim cu aceste explicații, fără a ne mai întreba ce anume produce, de fapt, o senzație atât de puternică, atât de copleșitoare.
Pentru a înțelege, însă, cu adevărat, felul în care iubim și de ce alegem pe cine alegem, este nevoie să observăm lucrurile mai în profunzime. Chiar dacă răspunsul pe care îl vom găsi nu este tocmai „romantic”, el ne poate ajuta să facem alegeri mai conștiente și mai sănătoase în relațiile pe care le construim.
De ce nu este întâmplătoare atracția pe care o simți?
Atracția romantică nu este întâmplătoare, mai ales atunci când vorbim despre acea atracție intensă, copleșitoare, care apare de la primele întâlniri cu o anumită persoană. Această formă de atracție reprezintă, de cele mai multe ori, un răspuns emoțional inconștient, prin care recunoști, fără să îți dai seama, tipare emoționale familiare din copilărie.
De-a lungul vieții întâlnești sute, poate chiar mii de oameni. Dintre aceștia, câteva zeci sunt suficient de atractivi, de inteligenți, de compatibili cu tine, cel puțin teoretic. Și, totuși, te îndrăgostești cu adevărat doar de câțiva – doi, trei, poate patru oameni de-a lungul întregii tale vieți. Ce au ei în comun?
Dacă ai face o listă cu trăsăturile principale ale partenerelor sau partenerilor pe care i-ai avut – cele care se dezvăluie pe parcursul relației, mai ales în momentele de tensiune sau de vulnerabilitate, cum ar fi: felul în care gestionează un conflict, cât de disponibili sunt din punct de vedere emoțional sau cum reacționează atunci când tu te simți vulnerabil, cel mai probabil ai descoperi asemănări între ei. Iar dacă ai pune alături și o listă cu trăsăturile emoționale ale părinților tăi sau ale persoanelor care te-au crescut, ai putea înțelege de unde vine acea atracție pe care o simți.
Atunci, când întâlnești un tipar care îți este familiar, mai exact un om care seamănă cu persoana care te-a crescut, creierul tău emoțional îți transmite un semnal de tipul: „Acesta este omul potrivit pentru mine”. Acest semnal noi îl percepem și îl interpretăm ca fiind „dragoste la prima vedere”, când, de fapt, este vorba despre o recunoaștere.
Nu este, desigur, o recunoaștere conștientă. Nu te uiți la cineva și îți spui că „seamănă cu tata ori seamănă cu mama”. Însă în interiorul tău se declanșează o reacție care nu ține de gândirea rațională. Iar această reacție este atât de intensă, încât poți cu ușurință să o confunzi cu certitudinea că ai întâlnit omul potrivit.
Ce sunt rănile din copilărie și cum ajung ele să ne influențeze relațiile de cuplu?
Rănile din copilărie reprezintă acele nevoi emoționale fundamentale care nu au fost satisfăcute în mod adecvat în primii ani de viață. Nu vorbim aici neapărat despre abuz sau despre neglijare severă, ci despre lucruri mult mai subtile, care se pot întâmpla, de fapt, în aproape orice familie, indiferent de cât de iubitori sau de bine intenționați sunt părinții.
Fiecare copil vine pe lume „întreg”, adică nu există încă, în interiorul lui, acea ruptură pe care o va simți mai târziu între „ce simt” și „ce am voie să simt”, între „cine sunt cu adevărat” și „cine trebuie să fiu pentru a fi acceptat și iubit”. Un bebeluș plânge atunci când este supărat, râde atunci când este fericit și se agață de părintele său atunci când îi este frică, fără să își filtreze sau să își cenzureze trăirile.
Pe măsură ce copilul crește, începe să învețe, treptat, cum să se comporte și să se raporteze la cei din jur, ce este acceptabil și ce nu, ce trăiri îi sunt permise și ce trăiri trebuie să își ascundă sau să își reprime. Și, oricât de bine intenționate ar fi mesajele pe care le primește în acest sens de la părinți, de la familie, de la profesori sau de la societate în general, această învățare presupune și un anumit grad de cenzurare a trăirilor și a felului în care se exprimă emoțional.
Astfel, copiii învață că „băieții nu plâng”, că „fetele nu țipă”, că „furia este urâtă”, că „tristețea este o slăbiciune” sau că „nu s-a întâmplat nimic”, deși, de fapt, lucrurile pe care le-au trăit chiar i-au afectat.
O rană emoțională nu apare doar în urma unor traume majore. De multe ori, este suficient să fi avut un părinte care nu știa, pur și simplu, cum să fie prezent din punct de vedere emoțional – un părinte care, deși îți oferea toate condițiile materiale, nu reușea să te vadă cu adevărat, adică să te vadă pe tine, copilul, împreună cu tot ceea ce simțeai și trăiai în interiorul tău. Sau este suficient să fi învățat, încă de mic, că iubirea părinților vine la pac
