Rivalitatea dintre frați (II) – roluri, etichete și copii favoriți

Rolurile psihologice generate de ordinea nașterii

În prima parte a articolului am vorbit despre cum se manifestă rivalitatea dintre frați și ce nevoi emoționale se pot ascunde în spatele conflictelor. Acum mergem mai departe și explorăm un alt aspect care poate influența dinamica relațiilor: ordinea în care copiii se nasc.

Deși nu ordinea nașterii ne definește, ne poate ajuta să înțelegem mai bine unele dinamici dintre frați. Nu e vorba de etichete rigide sau de tipare care se aplică tuturor, ci de unele tendințe care apar în funcție de locul ocupat în familie.

Conflictele dintre frați pot apărea și din cauza tensiunii dintre ordinea naturală și dorința de egalitate. Pe de o parte, există ideea că fratele mai mare are o poziție de autoritate, că e cel mai „important”, iar pe de altă parte, fiecare copil își dorește să fie văzut și tratat ca fiind la fel de important ca ceilalți (toți avem valoare egală). Primii născuți, obișnuiți să fie „cei dintâi”, tind să apere ierarhia: „Eu am fost primul, eu știu mai bine”. În schimb, frații mai mici simt nevoia să conteste această ordine și să demonstreze că și ei contează la fel de mult. De aici pot să apară multe tensiuni, rivalități și lupte pentru putere sau atenție în familie.

Primii născuți au avantajul de a porni în viață ca „unici copii”, ceea ce le oferă toată atenția și resursele emoționale ale părinților, cel puțin la început.

Aceștia cresc cu ideea că trebuie să fie un exemplu pentru ceilalți, așa că devin responsabili, serioși, dornici să facă totul „ca la carte”. Urmează regulile și se simt în largul lor când conduc sau organizează lucrurile în jurul lor. Pentru că li se cere frecvent să aibă grijă de frații mai mici, ajung, fără să vrea, să preia rolul de „mici părinți”. Deși acest rol le oferă un sentiment de putere și utilitate, le poate răpi o parte din bucuria și libertatea copilăriei.

Însă tocmai această responsabilitate timpurie îi face, adesea, să fie mai puțin flexibili, se tem să nu greșească și pun multă presiune pe ei înșiși. Deși par stăpâni pe ei, în interior pot fi sensibili, temători și nesiguri, mai ales când lucrurile nu ies cum și-au propus.

Tot ei sunt primii care resimt cel mai puternic așteptările părinților. Părinții sunt la început de drum și învață din mers ce înseamnă să crești un copil. Din dorința de a face totul bine, pot deveni prea protectori, dar în același timp foarte exigenți. Primii născuți primesc multă atenție și susținere, dar simt că trebuie mereu să se ridice la înălțimea așteptărilor. Astfel, încă de mici, pot trăi cu presiunea de a fi „perfecți” și de a nu greși.

Copiii mijlocii nu au avut niciodată scena doar pentru ei, motiv pentru care pot ajunge să se simtă ignorați sau invizibili. Nu sunt nici primii, cei care au beneficiat de toată atenția părinților la început, nici ultimii, cei care se bucură de mai multă libertate și indulgență.

Această lipsă simbolică de „vizibilitate” poate duce la o nevoie puternică de a fi văzuți și apreciați în afara familiei. Astfel, mulți dintre ei caută recunoaștere în afara casei, mai ales în cercul de prieteni. Pentru ei, prietenii devin adesea familia aleasă, acel spațiu unde se simt înțeleși, acceptați și importanți. Acolo se pot exprima, fără să se compare constant cu alții sau să lupte pentru atenție.

Din încercarea de a-și găsi un loc într-o familie unde „terenul” pare deja ocupat, se adaptează observând și negociind. Devin diplomați, buni mediatori, învață să asculte și să vadă lucrurile din mai multe perspective, tocmai pentru că au fost mereu „între” ceilalți. Pot evita conflictele sau luarea unor decizii clare, din teama de a nu fi respinși sau de a nu deranja un echilibru existent.

Însă această capacitate de adaptare se poate transforma subtil într-o formă de sacrificiu de sine.  Mulți învață de mici să lase de la ei și să fie cei care calmează spiritele în familie, iar acest tipar poate duce la relații în care oferă mult, dar cer foarte puțin sau deloc.

Marea lor provocare este, însă, una interioară: să nu se piardă pe sine în încercarea de a fi pe placul celorlalți. Să nu-și ignore nevoile și emoțiile, să nu se definească doar prin ceea ce oferă. Pentru că mulți dintre ei s-au obișnuit să tacă, să nu ceară și să se descurce singuri.

Mezinii sunt cei care intră într-o familie deja formată. Toți ceilalți sunt „mai mari”, „mai pricepuți”, „mai puternici”, iar asta le poate crea un sentiment de inferioritate, chiar dacă sunt răsfățați sau adorați.

Pentru a-și găsi locul și a se face remarcați, învață instinctiv să fie simpatici, creativi, amuzanți sau chiar manipulatori. Prin umor, sensibilitate sau alte „strategii” reușesc să atragă atenția și să obțină ce-și doresc. Însă, dincolo de asta, mulți dintre ei trăiesc cu teama că nu sunt suficient de buni sau că nu sunt luați în serios.

Adesea, le este greu să își asume responsabilități și pot deveni dependenți emoțional de ceilalți, chiar dacă, în adâncul lor, își doresc să dețină controlul. Pot fi impulsivi, competitivi și să aibă o nevoie constantă de validare din partea celor din jur.

Astfel de comportamente sunt, de multe ori, mecanisme de adaptare într-o familie în care copilul cel mic simte că trebuie să se facă remarcat pentru a conta. El vine după frați sau surori „de nota zece” care au stabilit deja standardele, iar el trebuie să găsească o altă cale pentru a primi apreciere.

Mezinii pot fi percepuți ca fiind mai veseli, mai calzi, mai sociabili, dar pot deveni dificili sau rebeli. Uneori sunt subestimați de familie și tratați cu superficialitate: „Lasă, e prea mic pentru asta”, „Mai încolo...”, „Nu e pregătit”. Iar aceste mesaje repetate ajung să formeze convingeri precum: „Nu sunt luat în serios”, „Nu contez”, „Trebuie să fac ceva măreț ca să mă observe cineva”.

Unii dintre ei ajung adulți care au o nevoie constantă de atenție, de confirmări, de aplauze. Alții se străduiesc mereu să demonstreze că pot, dar o fac dintr-un sentiment de revol