Acest miracol numit limba română

Astăzi este Ziua Limbii Române, în amintirea Marii Adunări Naționale de la Chișinău, din 31 August 1989. Mișcarea de redeșteptare națională obținea atunci o victorie istorică, prin recunoașterea limbii române și introducerea grafiei latine.

 

Aflat la Chișinău, acum 20 de ani, am ținut să intru în librăria Luceafărul.  Știam că este un adevărat far al literaturii în limba română.

Experiența a fost – ca să mă exprim astfel – așa și așa. Existau, desigur, numeroase cărți în limba română, cu precădere de la edituri ieșene. Însă rafturile literaturii ruse m-au pus pe gânduri.

Ediții de lux ale scriitorilor clasici, literatură contemporană, albume de artă și de fotografii, pe scurt, o producție editorială de mare clasă, având în spate bugete pe măsură.

M-am întrebat atunci cum vom reuși să răzbim în confruntarea culturală cu Rusia, pe un teren, Republica Moldova, aflat atunci între două lumi și care nu părea să știe clar încotro s-o apuce.

Impresia mi-a fost întărită în primul internet-cafe în care am intrat, în centrul orașului. Nu începuse epoca telefoanelor inteligente, iar roamingul costa o mică avere.

Am constatat atunci, cu stupoare că, în afara a vreo două terminale, toate celelalte – și erau multe – aveau tastaturile în alfabetul rus.

Citeste si Limba Română de peste Prut, cum a fost în primii ani de după comunism

Toate acestea spuneau ceva despre situația lingvistică din capitala Republicii Moldova, la începutul anilor 2000.

Astăzi, între Prut și Nistru, limba și cultura română sunt la ele acasă - de la cărțile de pe rafturile librăriilor la repertoriile teatrelor, în mass media și până la felul în care oamenii de pe stradă vorbesc românește corect și frumos.

Un adevărat miracol s-a produs într-o jumătate de generație.

Astăzi celebrăm chiar acest miracol: limba română care a supraviețuit tuturor vicisitudinilor.

 

Îmi amintesc acel 31 august 1989 pe care l-am văzut de ”peste gard” , în transmisiile televiziunii de la Chișinău care se puteau prinde în toată partea de est a țării. România încă se afla atunci sub platoșa de beton turnată de regimul Ceaușescu.

E greu de uitat marea de steaguri tricolore care inunda piața, denumită de atunci a Marii Adunări Naționale. Se spune că 750 de mii de oameni, cam un sfert din populația republicii sovietice, s-au aflat acolo. Enorm.

Așa au obținut ei grafia latină și recunoașterea limbii lor drept limba română.

 

Să ne gândim puțin. Partea răsăriteană a Principatului Moldovei a fost anexată de Imperiul Rus în 1812. De atunci a început rusificarea. Până la 1989 trecuseră, așadar, 177 de ani, din care doar 25 au mai fost sub administrație românească. Un secol și jumătate de rusificare, așadar, bătut pe muchie.

Vorbită la sate sau în apartamentele din blocurile orașelor, exilată în Siberia fără de sfârșit, limba română a fost mereu marginalizată de conducerea imperială rusă și apoi de cea sovietică. În timp ce doar rusa putea asigura o carieră și un progres în ierarhia socială.

Dar limba română, această comoară în adâncuri înfundată, cum spunea poetul basarabean Alexei Mateevici, a trăit.

Și a fost de ajuns un ușor dezgheț, cu perestroika lui Gorbaciov, pentru ca mișcarea națională să erupă, condusă de o pleiadă de scriitori și poeți, oameni de teatru și cinema, muzicieni și profesori.  

Limba română se trezea atunci din somn de moarte, ca voinicul din poveste – ca să-l citez din nou pe autorul poeziei care dă imnul de azi al Republicii Moldova.

Acest miracol al supraviețuirii și trezirii limbii române ne dă astăzi încrederea că vom putea trece peste toate încercările istoriei, oricât de grele – și indiferent de ce parte a Prutului ne vom afla.

Ascultați rubrica ”Eurocronica”, cu Ovidiu Nahoi, în fiecare zi, de luni până vineri, de la 8.45 și în reluare duminica, de la 15.00, numai la RFI România