Big Mac: când un produs fast-food s-a transformat în indice economic

De sute de ani, oamenii au avut nevoie să măsoare. Timpul, viteza, greutatea sau economia. De aceea, au fost inventate unitățile de măsură. De exemplu, lângă Paris, bine protejat într-un seif, se află un mic cilindru din aliaj de platină realizat la Londra în anul 1879. El poartă numele generic de „Le grand K” și a fost multă vreme etalonul absolut pentru măsurarea unui kilogram, scrie revista britanică „The Economist”.

O jurnalistă a publicației a fost preocupată să găsească un standard universal pentru compararea puterii de cumpărare a diverselor monede. Astfel a fost luat în calcul un produs care cântărește până la 240 de grame și este păstrat într-o cutie de carton. Este vorba despre burgerul Big Mac de la Mc Donald’s care a fost ales de revista britanică în urmă cu 40 ani, în septembrie 1986, să măsoare puterea de cumpărare din diverse economii.

Indicele Big Mac a amuzat publicul larg, a intrigat traderii de valute și i-a iritat pe marii economiști, arată astăzi revista britanică. De asemenea, indicele a avut și niște contestatari vehemenți, pe cei care consideră că fast-food-ul nu are nimic de spus despre economia mondială.

Indicele a apărut într-un moment în care economia era într-un „război al valutelor” și al protecționismului comercial. Ironic, după 40 de ani, temele economiei mondiale sunt asemănătoare. Yuanul atentează la supremația dolarului, iar taxele vamale țin capul de afiș.

Indicele Big Mac este în continuare actual și are avantajul că este construit pe un produs care are un standard universal: aspectul, textura, aroma, mirosul sunt la fel în toată lumea. Doar prețul diferă de la țară la țară.

Concret, în SUA, cu 100 de dolari poți cumpăra 16 burgeri. Aceeași cantitate se poate cumpăra cu 100 de euro, cu 426 de yuani chinezești sau cu 8.039 de yeni japonezi. Pe piața valutară, 100 de dolari echivalează cu 87 de euro, cu 677 de yuani și cu aproximativ 16.000 de yeni. Comparând cifrele avem imaginea diferenței dintre tranzacțiile valutare și puterea lor de cumpărare.

Sunt aduse o serie de critici indicelui, în sensul că unii consideră că nu poți judeca o economie pe baza unui singur produs, iar alții arată că jumătate din prețul unui burger înseamnă costul forței de muncă și cel al închirierii spațiului comercial, ceea ce diferențiază un produs ce se vrea standardizat nu doar gastronomic, ci și din punctul de vedere al profitabilității.

Pentru a evalua puterea de cumpărare este mai util să fie comparate prețurile a mii de produse, în loc de unul singur. Dar dacă „nimeni nu este perfect”, nici indicatorii complecși ai Băncii Mondiale nu scapă de critici. De exemplu, principalii indicatori statistici sunt greu de verificat și în unele cazuri dificil de înțeles de publicul larg.

Totodată, indicatorii semnificativi apar cu mare întârziere, în unele cazuri la doi-trei ani față de perioada analizată. În schimb, indicele Big Mac este rapid, ușor de calculat și de „digerat” de către marele public. Revista britanică scrie că, doar cu puține excepții, indicele burgerului corespunde cu indicatorii economici sofisticați.

Datele indicelui arată, de exemplu, o subevaluare a monedei chinezești. Este un lucru pe care SUA îl semnalează de mai mulți ani, iar un raport al Fondului Monetar Internațional afirma la începutul acestui an că yuanul este devalorizat cu 16% față de dolar luând în calcul indicatorii economici, ceea ce contribuie la excedentul comercial uriaș pe care îl înregistrează China la capitolul bunuri.

Criticat de unii, adoptat de alții, indicele Big Mac își păstrează utilitatea. Și va rămâne viabil, cu condiția ca globalizarea să dea voie Big Mac-ului să fie consumat în cât mai multe economii ale lumii.