Întoarcerea la presiuni pentru creșterea salariului minim

De fiecare dată când vor să lanseze o negociere la nivel național sindicatele se întorc la vechea temă și anume creșterea salariului minim. Și acum s-a întâmplat la fel și anume după o întâlnire cu premierul Luca Niculescu, cinci confederații sindicale au anunțat că există o revendicare de creștere a salariului minim brut de la 4.325 de lei la 5.000 de lei.

Aș fi trecut peste cererile salariale, dar argumentul adus este din nou fals. Dumitru Costin, liderul sindical care vrea creșterea salariului minim, vorbește despre legislația europeană ca argument pentru cererea salarială. Este vorba despre directiva salariilor minime adecvate în Uniunea Europeană, legislație care a început să fie aplicată anul acesta. Numai că interpretarea legislației europene de către liderul sindical este eronată cu bună știință.

Se repetă obsedant că România nu respectă directiva europeană și că trebuie să crească salariul minim pentru a echilibra raportul dintre salariul minim și cel mediu. În acest moment, salariul minim brut este de 4.325 de lei, adică 2.699 de lei, iar cel mediu brut este de 9.497 de lei și 5.688 de lei net.

Adepții creșterii salariului minim aduc ca argument raportarea salariului minim brut la 60% din salariul median brut sau la 50% din salariul mediu brut. Lăsăm la o parte că în acest moment criteriul 50% este îndeplinit, mai grav este că reglementările se interpretează tendențios.

În primul rând, directiva europeană nu impune valori de referință precum salariul mediu sau cel median la care să se raporteze salariul minim. Termenul scris negru pe alb în directivă este că „se pot folosi” astfel de valori de referință, dar în niciun caz nu este o obligație a statului membru.

În al doilea rând, directiva europeană introduce criterii naționale care trebuie să includă „cel puțin următoarele elemente: puterea de cumpărare a salariului minim luând în considerare costul vieții, nivelul general al salariilor și distribuția acestora, rata de creștere a salariilor și nivelul și evoluția productivității muncii pe termen lung”.

Așadar, nu este nicidecum vorba despre o simplă aritmetică între salariul minim și cel mediu, ci de un set complex de indicatori pe care să se bazeze decizia de a crește sau nu, într-o anumită perioadă.

În al treilea rând, spiritul și litera directivei europene nu sunt pentru aplicarea unei formule mecanice, ci pentru a crea un cadru de negociere între sindicate și patronate pentru stabilirea salariului minim. De asemenea, directiva vrea să aducă predictibilitate în domeniu oferind posibilitatea înființării unui organism consultativ care să livreze analize și date instituțiilor care iau deciziile. Statul, în acest mecanism, nu are decât rolul de a facilita funcționarea sistemului și nu este în niciun caz singurul decident.

De altfel, reprezentanții sindicatelor au dreptate acolo unde invocă un organism neutru pentru negocierea salariului minim. Este vorba despre Consiliul Național Tripartit pentru Dialog Social, în cadrul căruia sindicatele și patronatele analizează propunerile privind salariul minim și impactul economic al unei eventuale majorări. Va trebui, însă, să vedem dacă instituția are forța de a impune o decizie, negociată între sindicate și patronate, guvernului.

Este evident că patronatele nu pot accepta o creștere atât de abruptă a salariului minim. Motivul este clar. Antreprenorii ar avea de plătit ceea ce cer sindicatele, iar statul este în poziția cea mai favorabilă pentru că ar încasa impozite și contribuții mai mari.

Concluzia este ca de obicei una singură și anume că o creștere de salarii care nu este susținută de o creștere a productivității duce automat la o creștere a inflației.