Un Damen mult prea românesc

Vânzarea Șantierului Naval Mangalia este o reușită. Faptul că pentru o companie falimentară s-a găsit un investitor să plătească 138 milioane de euro este un succes, nu o eroare. Există critici din zona politică referitoare la prețul de vânzare și la metoda de licitare, respectiv prin scăderea treptată a prețului de pornire a licitației. Este o metodă pe care statul român a folosit-o de nenumărate ori în ultimii 20 de ani. Dar, în condițiile în care administratorul judiciar a găsit cu chiu cu vai un plătitor pentru Șantierul Naval Mangalia a acuza reducerea prețului este indecent din punct de vedere economic.

În sine, situația companiei din Mangalia este neclară, în sensul că nimeni nu are o explicație referitoare la cine încasează banii ce vor fi achitați de Rheinmetall pentru Șantierul Naval. De exemplu, ministrul economiei susține că primul plătit va fi statul, adică ANAF care are de încasat 160 milioane de lei și primăria Mangaliei care are de primit 18 milioane de lei.

Alte surse arată că 75% sau chiar 85% din totalul datoriilor companiei sunt către un acționar semnificativ, compania olandeză Damen, care ar avea și garanții asupra acestor creanțe. Garanțiile înseamnă, în principiu, că Damen este înaintea statului în ceea ce privește împărțirea banilor la masa credală. În principiu, pentru că înțelegem că specialiștii au opinii diferite pe tema ordinii de priorități care se aplică atunci când un investitor plătește pentru preluarea unei companii aflate în insolvență.

Desigur, distribuția sumelor încasate se va clarifica probabil, dacă nu în media, cel puțin între creditori. Dar, până atunci o știre atrage atenția. Este vorba despre decizia companiei Damen de a contesta în instanță procedura de licitație, respectiv reducerea treptată a prețului de vânzare.

Ceea ce face Damen este un atac la bunul simț economic sau chiar la bunul simț general. Desigur, orice este posibil în business și acțiunea în instanță a companiei olandeze are temei legal. Reprezentanții Damen sunt nemulțumiți de prețul de vânzare, pentru că nu acoperă creanțele pe care Damen le are de încasat chiar de la compania pe care a administrat-o.

Dar, contestarea procedurii de vânzare este un demers cât se poate de românesc. Este ca și cum directorul care a condus o companie pe care a dus-o la faliment și de la care are de primit o sumă de bani ar chema în instanță judecătorul sindic pentru procedura care a dus la găsirea unui investitor care își propune să salveze compania.

Damen este nemulțumită de prețul de vânzare. Ar fi vrut ca licitația să fi adus mai mulți bani. Este paradoxal că firma olandeză înaintează o acțiune în instanță, ea care a administrat Șantierul Naval Mangalia, având 49% din companie, care a acumulat datorii de aproape două miliarde de lei, care are de încasat sume importante din companie provenite din împrumuturi intra-grup sau prin transfer de tehnologie. Desigur, este o metodă legală de creditare a firmei, dar administrarea Șantierului Naval către faliment ne arată situația economică în care s-a ajuns și eventualii vinovați. Se știe că între Damen și statul român, cei doi acționari ai firmei din Mangalia, au fost neînțelegeri serioase care au dus până la urmă la dificultățile economice, dar administratorul, adică Damen, ar fi putut găsi soluții pentru Șantierul Naval din Mangalia. Cum ar fi fost ca statul să dea în judecată Damen pentru administrare defectuoasă?

Damen ar fi putut să își vândă participația înainte de faliment sau chiar în insolvență la un preț mai mare decât cel obținut de administratorul judiciar. În felul acesta, Damen nu ar mai fi avut acum ocazia acum să conteste procedura de licitație și implicit prețul considerat prea mic. În termeni de business, acțiunea Damen poate fi de înțeles. Este uzual în afaceri să ai astfel de inițiative. Dar orice s-ar spune, afacerile au nevoie și de un pic de logică și chiar de morală.