Ce se întîmplă în Serbia? Pariul lui Vucic

Președintele Serbiei Aleksandar Vucic și-a dat demisia – cu șapte luni înainte de finalul mandatului.  În Serbia vor avea loc alegeri parlamentare anticipate, în 25 octombrie. Dacă le va cîștiga Partidul Progresist Sîrb, partidul lui Vucic, acesta ar putea fi numit prim-ministru. De aproape doi ani, în Serbia au loc constant ample proteste față de putere, declanşate de prăbuşirea, în noiembrie 2024, a acoperişului gării din Novi Sad, proaspăt renovată. Accident soldat cu 16 morţi. Protestatarii acuză de-atunci autoritățile de corupție. Care e istoricul protestelor care au luat tot mai multă amploare? De ce a hotărît Vucic să demisioneze – e un mod de a atenua mișcările de protest sau vrea pur și simplu să-și pregătească drumul pentru perioada de după ce nu va mai fi președinte? În ce măsură mişcarea din stradă s-a s-a coagulat într-o formulă politică şi ce şanse are la alegerile din 25 octombrie? L-am întrebat pe cercetătorul Dragoș Ioniță, expert în Balcanii de Vest.

Dragoș Ioniță: „Protestele au început chiar a doua zi după acest eveniment tragic (prăbuşirea acoperişului gării din Novi Sad, în 2024), soldat cu 16 morți și mult mai mulți răniți. Studenții, chiar cei care se află acum în prim-planul acțiunii de protest și al campaniei electorale, s-au aflat încă de la bun început în comitetul de organizare al tuturor protestelor. Ulterior li s-au alăturat profesorii lor de la Universitatea din Novi Sad și de la universitățile mari din Serbia, din Belgrad și Niš. Ei cereau în acel moment patru acțiuni din partea guvernului. În primul rînd, aducerea în fața justiției a celor responsabili pentru proasta gestionare a proiectului de renovare a gării din Novi Sad, desecretizarea contractului cu două companii chineze de construcție, precum și o reformă a sistemului de justiție și a sistemului educațional. Pentru că vorbim despre studenți care, aflîndu-se în prim-planul mișcării de protest, au simțit nevoia de a-și aduce și propriile doleanțe, anterioare tragediei de la Novi Sad, în atenția autorităților de la Belgrad: investiții mai serioase în sistemul educațional, creșterea salariilor profesorilor din sistemul preuniversitar și universitar și o transparență a procesului decizional atît din plan politic cît și a proceselor judiciare care au urmat tragediei de la Novi Sad. Protestele au luat amploare imediat ce studenții au reușit să se organizeze și să adune în jurul lor nu doar colegii și profesorii, cît și reprezentanți ai altor categorii sociale care, pe parcursul acestor doi ani, și-au dovedit sprijinul: actori, scriitori, deci membri ai mediului artistic, dar și reprezentanți ai altor pături sociale, complet diferite: agricultori, membri ai cluburilor de motocicliști și așa mai departe. Este o diversitate pe care am întîlnit-o chiar din primele luni ale protestelor, care s-a amplificat pe măsură ce autoritățile din Serbia îi sfidau sau chiar recurgeau la măsuri represive împotriva celor care protestau pașnic în Belgrad și în celelalte mari orașe ale Serbiei.”

În ultima vreme, protestele au fost organizate sub sloganul „Studenții cîștigă”. În ce măsură această mişcare s-a coagulat într-o formulă politică?
Dragoș Ioniță: „Aici am putea vorbi despre un punct nevralgic al întregii campanii electorale a studenților, o slăbiciune. Pentru că s-a observat încă de la bun început că studenții nu au un lider care să dialogheze cu reprezentanții celorlalte partide. Ceea ce creează o presiune pentru studenți să-și creeze propria formă de organizare. Asta încă nu au reușit. Şi încă nu se prezintă public ca o mișcare politică, ci mai degrabă ca o platformă civică, care participă separat la alegeri cu candidații proprii pentru cele 250 de locuri din Parlament. Problema este că acum studenții se află într-o situație duală. Pe de-o parte continuă protestele. Pînă de curînd strîngeau semnături ca să se înscrie în campania electorală. Iar acum se duc din ușă-n ușă, așa și-au și numit campania, Campanie din ușă-n ușă, ca să informeze cetăţenii cu privire la programul lor electoral, pentru că acesta există. Deși ei se autoetichetează drept o platformă civică, au o platformă electorală, au un program electoral, l-au prezentat în cadrul unui eveniment relativ fastos, într-un teatru. Deci a existat o lansare a campaniei electorale și din partea lor, așa cum fac partidele politice clasice. După modul în care s-au organizat și după categoriile profesionale care participă în numele acestei platforme la alegeri, ei ar putea să intre într-o categoria partidelor de tip catch-all, pentru că au reușit să propună candidați care provin din toate păturile societății, cum spuneam, avem agricultori, artiști, oameni din sistemul educațional, inclusiv profesori care au fost supuși presiunii de către guvern în timpul protestelor şi care acum sînt candidații listei studenților în alegerile parlamentare anticipate. Dar, pe de altă parte, ei refuză să-și numească un lider, care ulterior să devină un premier, în eventualitatea cîștigării alegerilor. Şi continuă mișcările de protest, presiunea asupra guvernului, în eventualitatea în care nu vor cîștiga și vor rămîne să exercite această presiune și după încheierea alegerilor parlamentare.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural